“Nu a fost elevul silitor, dar a avut o viață întreagă curiozitatea și pasiunea de a învăța permanent” – Prof. dr. Ion Cantacuzino, cercetător dedicat, profesor îndrăgit.
„Doctorul Ion Cantacuzino era însăși întruparea integrală a puterii, voinții și inteligenții omenești, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor”, scria istoricul Nicolae Iorga.
Deseori, doctorul Ion Cantacuzino a fost numit cu afecțiune „Pasteur al României”. Cercetător dedicat, profesor îndrăgit de studenți, apreciat de colegi, organizator abil în domeniul sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, dr. Cantacuzino este unul din creatorii medicinii științifice românești.
Ion Cantacuzino s-a născut în București, la 25 noiembrie, în anul 1863, într-o familie din vechea aristocrație românească. Tatăl lui a avut funcția de ministru al justiției în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar mama a fost fiica unui general grec (l-a chemat François (Frankiskos) Mavros), fost secretar al generalului rus Kiseleff.
„Mama profesorului Cantacuzino, femeie de o remarcabilă inteligență și energie, dotată cu o aleasă cultură, a avut o afecțiune nemarginită pentru unicul ei fiu și a ținut să-i dea o educație prin care a reușit să ordoneze excepționalele calități cu care era înzestrat. Profesorul Cantacuzino i-a păstrat o adîncă recunoștință, regăsită în cuvintele pline de afecțiune și de respectuoasă admirație pe care le avea totdeauna cînd se întâmpla să vorbească despre mama sa”, scria profesorul universitar Ion Mesrobeanu într-o carte despre viața și opera profesorului Ion Cantacuzino.
Primele învățături le-a primit, cum se obișnuia în familiile boierești, de la profesori particulari, care au remarcat pasiunea lui pentru științele naturii, cu precădere pentru istoria naturală.
Părinții s-au asigurat că unicul lor fiu va beneficia de cea mai bună pregătire profesională, indiferent ce carieră va alege. De la opt ani a început să învețe limba latină, apoi greaca veche, după care au urmat limbile de bază atunci, franceza și germana. La 16 ani, a fost trimis la liceu la Paris. După terminarea liceului, firea lui artistică l-a îndemnat să se înscrie, tot în capitala Franței, la litere și filosofie.
„Nu a făcut parte dintre elevii așa-ziși «silitori». Aptitudinile și temperamentul, curiozitatea vie a firii sale, îl îndreptau spre o cunoaștere largă a diverselor manifestări ale geniului activității omenești: artele în toate formele lor, literatura, muzica și științele.” – Ion Mesrobeanu în Viaţa şi opera profesorului Ion Cantacuzino
După obținerea licenței, a revenit în România unde a urmat stagiul militar obligatoriu de un an, timp pe care l-a folosit pentru a se decide cariera pe care va dori să o urmeze. S-a reîntors la Paris și la 23 de ani era student la facultății de științe, unde a învățat, nota Ion Mesrobeanu, de la „pleiada marilor naturalisti de la Sorbona”, care l-au influențat puternic în alegerea studiilor biologice.
„Prietenii povesteau că se distingea prin zelul depus în îngrijirea bolnavilor și prin entuziasmul cu care lucra. Se oferea cu plăcere să-i înlocuiască pe interni la gardă. Cu toate că de foarte multe ori se culca tîrziu din pricina studiilor dar și a interesului pentru reprezentațiile teatrale, își începea activitatea dimineața devreme, la orele 5 sau 6. Pentru fizicul lui robust îi erau suficiente numai cîteva ore de somn. Această remarcabilă rezistență fizică, păstrată pe tot parcursul vieții sale, i-a înlesnit parcurgerea cu succes între anii 1887-1891 a studiilor paralele de științe naturale și medicină ca și posibilitatea unor vaste lecturi în multe alte domenii.” – Ion Mesrobeanu
În 1891, a obținut licența în științe naturale, în același timp cu un alt mare savant român, Emil Racoviță – de altfel, cei doi oameni de știință au păstrat toată viața o frumoasă legătură de prietenie.
A descoperit ideile inovatoare ale savantului rus Ilia Mecinikov, Papa Metch, cum îl alintau discipolii, distins, în 1908, cu Premiul Nobel pentru Medicină (se spune că a izbucnit furios când a auzit vestea, deranjat fiind de celălalt laureat în medicină, Paul Ehrlich), pe care acesta le făcea cunoscute în lecțiile predate cu pasiune la Institutul Pasteur. Acesta a fost momentul când a hotărât să-și dedice activitatea cercetării științifice și s-a înscris la Institutul Pasteur, pentru a urma cursurile lui Mecinikov. Teza de doctorat în medicină, susținută în 12 iulie 1894, despre modul de distrugere a vibrionului holeric în organism, i-a fost sugerată chiar de omul de știință rus. De atunci, studiul imunității a rămas principala preocupare în cercetările pe care le-a făcut de-a lungul întregii activități.
Reîntors în România cu doctoratul în medicină, a fost numit profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de științe din lași.
„Cu toată activitatea intensă pe care o desfășura, a găsit timp, împins de generozitatea inimii sale, să dea consultații și îngrijiri medicale gratuite studenților și funcționarilor nevoiași, tuturor celor în suferință și care nu dispuneau de mijloace spre a se trata.” – Ion Mesrobeanu
În 1896, s-a căsătorit cu Elena Balș și tot în acel an s-a reîntors la Institutul Pasteur, în laboratorul lui Mecinikov, ca asistent, unde a rămas până în 1901. Cei cinci ani au însemnat un nou stadiu de perfecționare atât în cariera medicală, cât și în plan personal. Locuia în Cartierul Latin, vizita deseori galeriile Odeonului, de unde cumpăra numeroase cărți, începuse să colecționeze cărți vechi, desene, stampe și, de câte ori avea timp și ocaziile potrivite, călătorea în diferite orașe europene.
La 38 de ani, Ion Cantacuzino a fost numit profesor la București unde s-a înființat o catedră de medicină experimentală în cadrul Facultății de medicină. Profesorul lui, Ilia Mecinikov, l-a recomandat cu încredere și afecțiune.
„Se poate considera că pînă la 38 de ani, cînd a fost numit profesor la București – deci ceva peste vîrsta pe care Dante o socotește ca jumătatea vieții omenești –, nu a făcut altceva decît să se pregătească în vederea viitoarei mari cariere.” – Ion Mesrobeanu
Datorită acestei pregătiri de excepție, a reușit să creeze un învățământ excepțional. După ce laboratorul de medicină experimentală a fost mutat în incinta Institutului de patologie și bacteriologie, în jurul lui au venit numeroși tineri pasionați, la fel ca profesorul lor, de știință și cultură și dornici de a face bine – este ceea ce s-a numit Școala Cantacuzino.
Egoismul nu poate fi creator; unde lipsește dragostea de acolo fuge tineretul. – Prof. dr. Ion Cantacuzino
Notorietatea pe care a câștigat-o l-a făcut pe medicul chirurg și istoric al medicinei, Victor Gomoiu, să scrie despre profesorul Cantacuzino că a fost cel care și-a creat propria istorie și a trecut și el în istorie.
În 1905, a înființat publicația lunară „Revista științelor medicale”. În 1906, profesorul Cantacuzino și profesorul I. Atanasiu de la Facultatea de Științe au întemeiat prima filială românească a Societății de biologie din Paris. Pentru răspândirea învățământului în rândul și celor fără posibilități materiale, alături de Spiru Haret, a susținut înființarea unei universități populare.
În 1908, ca director general al Serviciului sanitar (Direcția Sanitară), a încercat să îmbunătățească starea jalnică în care se afla majoritatea populației în ce privea sănătatea. După o intensă activitate, inclusiv pe teren, în 1910, a elaborat Legea sanitară care i-a purtat numele. Printre noile reguli: medicii, selecționați prin concurs, puteau fi numiți definitiv numai după o perioadă de stagiu; medicii erau obligați să urmeze cursuri de perfecționare; pentru combaterea epidemiilor (ce au făcut ravagii în rândul omenirii) au fost înființate spitale și pavilioane în care cei diagnosticați cu o anumită boală infecțioasă erau izolați de ceilalți bolnavi; îmbunătățirea măsurilor de igienă în fabrici și uzine unde condițiile de lucru afectau sănătatea angajaților. Legea sanitară, așa cum s-a întâmplat cu multe alte legi, nu a fost aplicată în totalitate.
„Legea această, așa completă în alcătuirea ei, a avut soarta celor mai multe din legile de la noi și nu a putut fi aplicată decît în parte”, observa Ion Mesrobeanu.
Izbucnirea războaielor în Balcani a dus la apariția unor epidemii greu de controlat, cum a fost cea de holeră. În 1913, în Bulgaria, numeroși soldați români s-au contaminat iar profesorul Cantacuzino a fost cel trimis să ia măsurile necesare pentru prevenirea răspândirii epidemiei de holeră. El a hotărât atunci vaccinarea antiholerică a soldaților cu vaccinul ce conținea tulpini izolate luate din Bulgaria. O astfel de măsură – aplicarea unei vaccinări antiholerice în focar efectuată pe un număr mare de persoane – s-a realizat pentru prima dată. Mulți dintre cercetătorii vremii au avut îndoieli că se va obține eficacitatea dorită, însă rezultatele au fost uimitoare, reducând semnificativ numărul îmbolnăvirilor. Metoda a fost definită ca „marea experiență românească”.
În 1914, laboratorul de medicină experimentală a preparat un ser antidifteric. În 1916, aici s-au produs anual 15.000 de doze. La începutul Primului Război Mondial, laboratorul condus de profesorul Cantacuzino dispunea de personal calificat și de cea mai bună aparatură a vremii în microbiologie.
După război, „modestul laborator, care reușise să prepare un număr tot mai mare de seruri, vaccinuri și alte produse de diagnostic de laborator, devenise un centru important al luptei antiepidemice în întreaga țară”, scria Ion Mesrobeanu. În acest fel, profesorul Cantacuzino a reușit să convingă autoritățile de necesitatea finanțării unui institut care să se ocupe de prevenirea și combaterea bolilor infecțioase.
În 1921, regele Ferdinand a semnat o lege specială prin care s-a înființat Institutul de seruri și vaccinuri. Ulterior, s-a numit Institutul de microbiologie, parazitologie și epidemiologie “Dr. I. Cantacuzino”, iar în prezent a devenit Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară “Cantacuzino”.
De la fondarea lui, a fost un institut de stat, avea patru secții și trei obiective principale: prepararea serurilor, vaccinurilor și a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei și tratamentului bolilor infecțioase; cercetări științifice și formarea de cadre de specialitate.
„Multi colaboratori își amintesc cum, pe la sfîrșitul lui decembrie 1933, profesorul expunea cîtorva tineri asistenți care lucrau în preajma lui, satisfacția sa pentru volumul și importanța cercetărilor științifice efectuate în institut în acel an, peste 70 de comunicari și memorii”, povestea Ion Mesrobeanu și nota cu cât entuziasm își împărtășea proiectele viitoare ce se întindeau pe cel puțin zece ani.
După câteva zile, a fost diagnosticat cu o bronhopneumonie, ceea ce nu l-a împiedicat să intre în laboratorul lui și să-și continue activitatea. Această atitudine amintește de descriere pe care i-a făcut-o profesorului Cantacuzino chimistul francez Marc Tiffeneau: „Ceea ce izbea cel mai mult la persoana lui și îl caracteriza în primul rând era debordanta lui putere de viață.” Nimic nu l-a oprit, nici infirmitatea în urma unui accident de tren, pe care a purtat-o cu tărie și demnitate în ultimii ani ai vieții.
Din 5 ianuarie 1934 au rămas ultimele lui însemnări științifice. Profesorul Ion Cantacuzino a murit în 14 ianuarie 1934, la 70 de ani. A fost înmormântat temporar la cimitirul Bellu, după care mormântul lui a fost amenajat în cripta institutului pe care l-a fondat.
Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăși tinerilor știința pe care o dobândisem și de a deștepta în mintea lor dorința de a ști mai departe și de a-și adânci cunoștințele. – Prof. dr. Ion Cantacuzino
Sursa: https://editiadedimineata.ro/nu-fost-elevul-silitor-dar-avut-o-viata-intreaga-curiozitatea-de-invata-permanent-ion-cantacuzino-cercetator-dedicat-profesor-indragit/
wawlist
Add comment