O persoană care nu își vede propriile greșeli nu se va schimba niciodată.

Cu toții greșim și o facem cu regularitate.Unele greșeli sunt mici, altele mai mari.Nimănui nu îi place să greșească. Este o experiență emoțională neplăcută pentru noi toți. Întrebarea este cum răspundem atunci când se dovedește că ne-am înșelat – când nu a mai rămas suficient lapte pentru cafea, când am lovit o mașină în trafic sau am ratat zborul programat.Unii dintre noi recunosc că au greșit și spun că s-au înșelat sau că alții cu avut dreptate.Unii dintre noi sugerăm că ne-am înșelat, dar nu o facem în mod explicit sau într-un mod care să satisfacă cealaltă persoană.Dar unii oameni refuză să recunoască că greșesc, chiar și în fața dovezilor copleșitoare.

Primele două exemple sunt probabil familiare pentru majoritatea dintre noi, deoarece acestea sunt răspunsuri tipice la greșeală. Acceptăm responsabilitatea pe deplin sau parțial, dar nu ne împingem împotriva faptelor reale. Dar ce se întâmplă atunci când o persoană se împinge înapoi împotriva faptelor, când pur și simplu nu poate admite că s-a înșelat și care nu își vede propriile greșeli.

Răspunsul este legat de ego-ul lor, chiar de simțul de sine. Unii oameni au un ego atât de fragil, o stimă de sine atât de fragilă, o „constituție psihologică” atât de slabă, încât admiterea că a făcut o greșeală sau că s-au înșelat este, în esență, prea amenințătoare pentru a fi tolerată de ego-urile lor. Acceptând că s-au înșelat, absorbind acea realitate, ar fi atât de sfărâmător psihologic, încât mecanismele lor de apărare fac ceva remarcabil pentru a evita acest lucru.Mecanismele lor de apărare își protejează ego-ul fragil prin schimbarea faptelor din mintea lor, așa că nu mai simt că au greșit și nici nu se mai simt vinovați.Persoanele care manifestă în mod repetat acest tip de comportament sunt, prin definiție, fragile din punct de vedere psihologic.O persoană care nu își vede propriile greșeli nu se va schimba niciodată. Cu toate acestea, această evaluare este adesea dificil de acceptat de oameni, pentru că, pentru lumea exterioară, ei par că ar sta cu încredere în picioare și nu vor da înapoi.Dar rigiditatea psihologică nu este un semn de forță, este un indiciu de slăbiciune. Acești oameni nu aleg să se mențină; sunt obligați să facă acest lucru pentru a-și proteja ego-urile fragile. Este nevoie de o anumită cantitate de forță emoțională și curaj pentru a face față acelei realități și a ne înțelege greșelile. Cei mai mulți dintre noi ne răcorim puțin când trebuie să recunoaștem că greșim, dar trecem peste asta.